Andrei MARGA

• Discurs – De ce România rămâne în urmă: Doc Pdf

De ce România rămâne în urmă?

Andrei Marga
Discurs inaugural la primirea titlului de doctor honoris causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava

în 31 ianuarie 2011

Sunt sincer emoţionat să primesc titlul de doctor honoris causa al Universităţii „Ştefan cel Mare”, gândindu-mă la tradiţia de reflecţie din Bucovina şi la iniţiativele acestei universităţi. Vreau să vă mulţumesc din toată inima pentru onoarea pe care mi-o faceţi şi să procedez cu recunoştinţă la susţinerea cuvântului inaugural. Întrucât provin din domeniul studiilor contemporane, îndrăznesc să cred că nu este temă mai presantă pentru conştiinţa unui cetăţean român de astăzi decât cea înfăşurată în întrebarea: „de ce România rămâne în urmă?”.

Nu trebuie, desigur, să coborâm în timp până la Dinicu Golescu pentru a percepe acuitatea întrebării. Este destul să-l citim pe Eminescu, care observa adesea superficialitatea devenită obişnuinţă la Carpaţi: „Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaşte cum că lucrurile luate din temei ar fi şi mai trainice şi mai folositoare şi totodată cu mult mai ieftine decât mulţimea de forme goale care neavând înţeles şi utilitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi recunoscut” (Eminescu, Opere, IV, Publicistică, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 200, p. 449). Mai târziu, Eminescu adăuga: „Ţara care, prin activitatea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere” (V, p. 29).

Dar acestea, se poate obiecta, ţin de un trecut îndepărtat. Numai că, între timp, România nu a încetat să rămână în urmă. Bunăoară, în 1907, ţara era răvăşită de ultima răscoală a ţăranilor din Europa. După primul război mondial România rămăsese ultima ţară care emancipa evreii, iar în anii treizeci, sub guvernul Goga – Cuza, în ţară se adoptau între primele legi rasiale din Europa.

Nu au lipsit, desigur, izbânzi, dar ţara a continuat să aparţină înapoierii. În vremuri mai noi, România a fost ultima din blocul sovietic care s-a eliberat, în 1989, şi printre ultimele care au făcut reformele indispensabile şi au fost primite în Uniunea Europeană şi NATO. În 2009-2011 România a luat cele mai greşite măsuri anticriză, iar acum a apucat vârtos ultimul loc în Europa comunitară la productivitatea muncii, venituri, nivel de trai şi locul de frunte la datorii fără acoperire, la preţurile produselor şi la bolile cardiace. Opinia internaţională este astăzi univocă: România este printre cele mai sărace ţări ale Europei, cu o conducere nepricepută şi coruptă.

Să ne plasăm, însă, în istoria recentă (aşa cum am făcut, de aştfel, în volumul de prelegeri pe care le-am susţinut la München şi Viena: Die Kulturelle Wende, Cluj, University Press, 2005). Ştim că în ţările din Europa Răsăriteană a avut loc, între cele două războaie mondiale, o dezbatere cu privire la calea de urmat. Răspunsurile au fost variate, între opţiunea pentru specificul naţional, la un capăt al spectrului, şi opţiunea pentru sincronizare neîntârziată cu Occidentul, la celălalt capăt. Al doilea război mondial a pus capăt acestei dezbateri. După război, marxismul răsăritean s-a considerat nu numai doctrină a emancipării sociale, dar şi vehicul al suprimării evidentei rămâneri în urmă a Europei Răsăritene faţă de Occidentul dezvoltat.

Cetăţenii ţărilor Europei Centrale şi Răsăritene au optat în 1989 pentru abandonarea socialismului răsăritean în favoarea societăţii deschise. Această opţiune a fost nu doar una politică, pentru un sistem ce permitea libertăţile individuale, ci şi o opţiune economică şi socială motivată de împrejurarea, din nou evidentă, că nici politica postbelică nu a suprimat rămânerea în urmă a ţărilor respective faţă de Occident.

Eşecul marxismului răsăritean de a scoate ţările Europei Răsăritene din înapoierea istorică faţă de Occident a dus la relansarea întrebării: de ce au rămas în urmă ţările din Europa Răsăriteană? Comunismul invocase ritual, ca răspuns, „egoismul burgheziei autohtone”, care nu şi-ar fi sacrificat interesul pentru obţinerea profitului cu investiţii reduse, şi „imperialismul” marilor puteri, care s-ar fi preocupat de asigurarea dominaţiei în detrimentul dezvoltării zonei. În 1989, această argumentare s-a prăbuşit, pierzându-şi plauzibilitatea.

Între timp, s-au profilat noi răspunsuri la întrebare. Astăzi, în orice caz, concurează pe acest teren: adamsmithonismul – conform căruia orice popor va folosi oportunităţile de a se afirma de îndată ce nu va mai fi împiedicat să o facă; naţionalismul – după care naţiunile se dezvoltă ele însele din momentul în care nu mai sunt controlate de forţe străine; mondialismul (world system theory) – ce repune accentul pe efectele redistributive ale structurării economice mondiale; teoria modernizării – ce scoate în relief dependenţa dezvoltării de decizii interne în favoarea unei modernizări neînjumătăţite. În acest context, o analiză precisă a devenit din nou indispensabilă pentru cei care trăim în România. Motivul este simplu: nu numai după comunism, dar şi după revenirea în Europa unită ţara noastră nu a încetat să rămână în urmă. Să lărgim, însă, cercetarea.

Europa actuală a început să se configureze în secolele XI-XII1. Este ştiut că, anterior, centrele dezvoltării au fost în Răsărit – începând cu Egiptul, Ierusalimul, Grecia antică. Dar deja în secolele amintite Vestul începe să se desprindă, lăsând în urmă restul continentului. În secolul al XVI-lea, ţările din Europa Răsăriteană se plasau deja semnificativ în urma ţărilor occidentale sub aspectul producţiei economice, dezvoltării tehnologice, diferenţierii sociale, urbanizării, iniţiativelor culturale2. Ţările răsăritene începeau să fie „înapoiate”, iar rămânerea în urmă nu a mai fost surmontată nici până astăzi.

Răspunsurile la întrebarea privind originile (cauzele) rămânerii în urmă a ţărilor din Europa Răsăriteană faţă de Occident lasă să se observe următoarea ordonare: a) rămânerea în urmă precede epoca modernă şi a fost generată pe treptele istoriei anterioare, premoderne; b) slaba urbanizare în consecinţa acţiunii dezlânate a regilor, stăpânilor feudali şi conducătorilor bisericeşti, care nu au conlucrat la timp la crearea unei dinamici politice şi a unei atmosfere intelectuale favorabile dezvoltării; c) dependenţa de ţările dezvoltate ale Occidentului european şi de America; d) căderea sub dominaţia otomană; e) contactul prea redus cu ţările Europei occidentale; f) căderea ţărilor din Europa Răsăriteană sub controlul viziunilor naţionaliste ale unei elite intelectuale ambiţionate să-şi păstreze dominaţia; g) căderea acestor ţări sub socialismul răsăritean; h) dificultăţile adaptării la prerechizitele culturale şi comportamentale ale societăţii moderne; i) întârzierea implementării de reforme ce favorizează dinamica şi dezvoltarea. Avem astăzi raţiuni suficiente să ne îndoim de unele dintre aceste răspunsuri.

Aş menţiona mai întâi faptul că astăzi – aşa cum am arătat în volumul Filosofia unificării europene (2003) – în mult discutata „apartenenţă la Europa”, trebuie, prin forţa stărilor de lucruri, să operăm diferenţieri principiale. Anume, diferenţierea între „apartenenţa geografică” (sau situarea în limitele date de Oceanul Atlantic, Munţii Urali, Marea Mediterană, Oceanul Îngheţat de Nord), „apartenenţa istorică” (sau participarea la mişcările care au dat formele instituţionale şi culturale ale Europei, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiţia iudeo-creştină, cu soluţiile moderne în cunoaştere, economie şi drept, la apărarea fundamentelor societăţii libere), „apartenenţa instituţională” (sau întruchiparea organizărilor şi legislaţiei societăţii deschise) şi „apartenenţa culturală” (sau cultivarea unei atitudini în cunoaştere şi în viaţa practică caracterizată de încredere în analiza factuală, failibilism şi cultivarea spiritului critic)4. Mai trebuie menţionat că unificarea europeană, desfăşurată după al doilea război mondial, se înfăptuieşte plecând de la ţările cele mai dezvoltate ale Vestului european şi pune accentul decisiv pe apartenenţa instituţională şi culturală la Europa.

Se poate spune legitim că dezvoltarea ţărilor nu este condiţionată strict geografic. Oricât de importante sunt resursele naturale, proximitatea faţă de mari căi de comunicaţie şi celelalte componente ale condiţionării geografice, acestea nu afectează hotărâtor dezvoltarea instituţională şi culturală. Destule ţări europene de astăzi au atins o dezvoltare instituţională şi o dinamică ce le face competitive pe pieţele pretenţioase ale inovaţiilor culturale şi tehnologiilor, fără a dispune de un mediu geografic generos. Pe de altă parte, sunt suficiente exemple de ţări europene care, deşi nu au participat la îndelungata istorie europeană şi nu pot invoca o substanţială „apartenenţă istorică” la Europa, satisfac neîndoielnic criteriile „apartenenţei instituţionale”. Trecutul nu a avut niciodată o greutate fatală, iar experienţe existente susţin ideea comprimării trecutului şi a posibilităţii ieşirii din trecut. Chiar dacă o tradiţie are importanţă crucială în dezvoltare, iar istoria anterioară nu este de ignorat, atunci când se caută explicaţia stării unor societăţi este adevărată constatarea că trecutul nu împovărează şi nu împiedică dezvoltarea.

Cum a fost posibilă, însă, apariţia societăţilor occidentale, de care Estul european vrea să se apropie? Cel puţin de la Hegel încoace avem încercări reluate de a da răspuns la întrebare, în care „occidental”, „modern”, „capitalism” sunt echivalate. Motivul este la îndemână: geneza lumii moderne nu este doar o problemă de istorie, ci o problemă identică cu întrebarea „ce avem de făcut pentru a deveni moderni?”. Hegel a plasat explicaţia în conştiinţa libertăţii individuale, care, în consecinţa Reformei, s-a generalizat, dar a conceput evoluţia societăţii ca parte a istoriei spiritului. Comte a plasat-o în afirmarea crescândă a ştiinţei moderne. Marx a plasat-o în trecerea la tehnica maşinistă, care ar fi pus în mişcare, treptat, relaţiile din societate. Nietzsche a văzut în cultura occidentală, de asemenea, semnele unui triumf, desigur chestionabil după opinia sa, al mentalităţii ştiinţifice asupra miturilor. Max Weber i-a căutat originile mai adânci în motivaţia comportamentelor umane şi, prin acestea, în eticile induse de viziuni cuprinzătoare asupra lumii4. Iar şirul ilustrărilor poate continua5.

Astăzi, mai cu seamă pe baza oferită de tranziţia de la socialismul răsăritean la societatea deschisă, putem constata că ţări cu condiţii similare de „start” au înfăptuit în ritmuri variate tranziţia şi au ajuns în stadii diferite. Condiţiile generale de evoluţie au fost până acum aceleaşi: perioadă de pace în Europa, disponibilitatea Occidentului la a sprijini tranziţia şi la a-i premia pe silitori, ataşarea la Occident a devenit deviză cvasigenerală în Răsărit. Putem da credit, pe de altă parte, tezei lui Adam Smith, conform căreia orice popor are propensiune naturală spre progres, pe care îl va realiza de îndată ce nu sunt piedici. Aşa stând lucrurile, se poate asuma că diferenţele înregistrate între „tranziţiile” diferitelor ţări se datorează, în cele din urmă, culturii care induce comportamente şi acţiuni. Dependenţa abordată mai întâi de Max Weber – de la economie (şi societate, de fapt) la etică (şi cultură, în fond) pare să se confirme încă o dată, într-un context nou. Ipoteza (de la început) profundă a autorului lucrării Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1905) este susţinută acum cu argumente suplimentare, chiar dacă în forma mai generală a condiţionării culturale a comportamentelor şi, prin acest intermediu, a societăţilor6.

Tranziţia a infirmat încă o dată truismul conform căruia „de la economie porneşte totul”, atestând, în schimb, dependenţa culturală a înseşi economiei. Cercetările consacrate apariţiei creşterii economice în zorii epocii moderne au probat, de altfel, dependenţa creşterii economice (măsurată în produsul pe cap de locuitor) de dezvoltarea libertăţilor individuale şi emergenţa libertăţilor din cadrul instituţional şi vederile oamenilor. Douglas C. North, în The Paradox of the West (1995), a argumentat că „eşecurile organizării umane presupun nu doar înapoierea economică, ci înapoiere socială, intelectuală şi politică, de asemenea… Spre complexa interacţiune dintre economic şi politică trebuie să îndreptăm cercetarea cheilor care dau seama de ridicarea Occidentului. Mergând înapoi un mileniu, cercetând rădăcinile libertăţii moderne, trebuie să privim, deopotrivă, spre cadrul instituţional şi spre contextul intelectual din care au ieşit percepţiile care au ghidat acţiunile umane”7. Creşterea economică a depins, aşadar, de cadrul instituţional, care, la rândul său, a depins de contextul intelectual configurat de reprezentări culturale ale libertăţii, ce au condiţionat percepţiile celor care au acţionat. Desigur că oamenii acţionează conform „intereselor”, dar şi „interesul” cel mai propriu persoanei, „interesul personal”, nu este nicidecum ceva dat nemijlocit, ci mereu o variabilă intermediată cultural.

În volumul Relativismul şi consecinţele sale (1998) am arătat că „dacă încercăm să extragem din această experienţă (a genezei culturale a libertăţilor NM) nivelele decisive pentru condiţionarea culturală a creşterii economice, atunci sunt de considerat următoarele: creşterea economică exprimată în producţia pe cap de locuitor; regim de proprietate având ca nucleu proprietatea privată; cadru instituţional organizat în jurul libertăţii persoanelor şi al derivării voinţei publice din competiţia alternativelor; interpretări ale vieţii sociale ce susţin acest cadru; interes personal de care este legată conştiinţa interesului personal; percepţie a realităţii condusă de disponibilitatea la învăţare; acţiune de satisfacere a interesului personal; disponibilitatea la învăţare; percepţia orientată. Această „decupare” atestă cu forţa evidenţei dependenţa culturală – încă o dată: dependenţa de acea cultură care induce comportamente şi acţiuni – a modernizării.8

Putem acum, după ce ne-am asigurat un punct de sprijin în ceea ce priveşte condiţiile de posibilitate ale societăţilor occidentale, să revenim la răspunsurile la întrebarea „de ce au rămas în urmă ţările din Europa Răsăriteană?” Ce valoare au aceste răspunsuri la o confruntare cu datele istoriei?

La sfârşitul anilor nouăzeci, s-a făcut din nou o analiză, în SUA. Rezultatul prim este lucrarea The Origins of Backwardness in Eastern Europe. Economics and Politics from Middle Ages Until the Early Twentieth Century (1989), al cărei răspuns poate fi rezumat astfel: rămânerea în urmă a Europei Răsăritene precede absorbţia ei în sistemul mondial şi trebuie explicată luând în seamă istoria diferită a regiunilor Europei; explicaţia (ce trebuie să răspundă la întrebarea simplă de ce Albania a avut o evoluţie atât de diferită de Elveţia) rezidă în apariţia în Vest a unei „constelaţii politice şi atmosfere intelectuale”, ca urmare a joncţiunii oraşelor, regilor, lorzilor şi bisericii, ce a imprimat un dinamism specific, în vreme ce „Eastern Europe lacked many of the prerequisities for such development”; din secolul al XVI-lea se formează ‚periferia” Europei, ce include Răsăritul, şi rămâne în urma restului; nici politicile ulterioare naţionaliste, nici socialismul nu au putut înlătura rămânerea în urmă a Răsăritului; „dependenţa” nu a fost niciodată cauză a rămânerii în urmă ca atare, ci mai curând prilej de avantaje economice, chiar dacă „the contact with the west, whether in sixteenth century Poland, or in late nineteenth – century Romania, did not automatically bring the benefits of progress”9; “political dependency is not, by itself, a meaningful predictor of economic dynamism”10; “economic limitations have set boundaries for political action, not vice versa”11; circumstanţele politice – în primul rând eforturile elitelor naţionaliste de a domina, care au condus la irosirea proiectelor şi la rate de schimb favorabile sponsorilor lor occidentali – au avut efectul decisiv asupra dezvoltării economice.

Răspunsul de mai sus12, care pune întreaga greutate pe „constelaţia politică” (în fapt, pe calitatea deciziilor şi a decidenţilor) şi „atmosfera intelectuală”, este nu numai confirmat, ci chiar întărit de experienţa tranziţiei din Europa Centrală şi Răsăriteană. Tranziţia s-a desfăşurat între 1989 şi 2004, în condiţii internaţionale probabil unice în istoria de până acum a Europei: ne aflăm încă în cea mai lungă perioadă de pace din istoria continentului, iar autonomia de decizie a naţiunilor europene nu a fost niciodată atât de largă. Niciodată propria evoluţie nu a depins în atât de mare măsură de propriile proiecte şi eforturi „interne” ale ţărilor respective. Faptul că şi în urma tranziţiei au rămas diferenţe semnificative între Europa Răsăriteană şi restul continentului, că rămânerea în urmă continuă, ba în România s-a şi accentuat din 2009, justifică tragerea de concluzii noi.

Din raţiuni suplimentare – perioada de autonomie de decizie a naţiunilor Europei Răsăritene şi instalarea condiţiilor globalizării – abordarea naţionalistă a problemelor ţărilor din regiune este în contratimp cu evoluţia istorică europeană. Din raţiuni ce ţin de situaţia internaţională – cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei şi disponibilitatea Occidentului la a sprijini tranziţia spre societăţi deschise în Europa Răsăriteană – este infirmată abordarea mondialistă ce pleacă de la „teoria sistemului mondial”. Dezvoltarea se dovedeşte a fi dependentă de forţele interne. Şi în situaţia în care structura economiei mondiale aduce avantaje şi dezavantaje, nimeni nu este împiedicat să-şi ia deciziile adecvate. Împrejurarea că în chiar condiţiile autonomiei de decizie a naţiunilor şi ale disponibilităţii ţărilor occidentale la a sprijini tranziţia, ţările Europei Răsăritene au luat decizii discutabile (de pildă, favorizarea în alegeri a forţelor ce legau mai curând cu trecutul şi, mai recent, căderea, precum în România, sub regimuri controlate de incompetenţi şi demagogi, care amintesc de pagini sumbre ale istoriei) arată că abordarea adamsmithoniană este, în cel mai bun caz, o generoasă, dar naivă, presupoziţie. Autonomia de decizie, se dovedeşte a fi numai o condiţie, inevitabil insuficientă, a dezvoltării. Alte condiţii – acumularea de capital pentru investiţii, democratizări şi descentralizări ale deciziilor, o cultură instituţională, o politică a valorilor, guvernanţi calificaţi, o cultură a libertăţii, motivaţii pentru efort disciplinat şi acţiuni bazate pe cunoaştere – rămân, de asemenea, importante. Acestea sunt conţinute în teoria modernizării.

Nu prezint aici teoria modernizării. Am făcut-o, cu actualizarea de rigoare, în volumul Cotitura culturală. Consecinţe filosofice ale tranziţiei (2005). Vreau să mă concentrez acum asupra a ceea ce analiza cea mai recentă a dat drept cauză a rămânerii în urmă a Europei Răsăritene: „constelaţia politică şi atmosfera intelectuală”. Dacă este să stăruim în actualitatea noastră, ce lacune are „constelaţia politică” din România de astăzi? Ce neajunsuri afectează „atmosfera intelectuală”? Dar, înainte de orice, cum arată România acum?

După ce administraţia Constantinescu-Isărescu a repus România pe direcţia creşterii economice (în 2000), iar ţara noastră primise (în 1999) invitaţia de aderare la Uniunea Europeană, s-au înregistrat creşteri economice şi reforme instituţionale semnificative, iar sub guvernele Convenţiei Democratice şi ale Partidului Social Democrat s-au închis capitolele de negociere cu Uniunea Europeană. Ţara a devenit în mod benefic membră a Uniunii Europene şi a NATO. Oportunităţile oferite de aceste integrări au fost irosite, însă, din 2009 încoace. Bilanţul actualei guvernări este cel mai negativ din istoria recentă. România a fost adusă cu repeziciune în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne – o criză indigenă multiplă (o criză economică, de capacitate administrativă, de calificare a reprezentanţilor, de motivaţie). Ponderea populaţiei active s-a redus sub linia de plutire. Îndatorarea (care trece de 90 de miliarde de euro) este cea mai mare din istoria ţării. În numai doi ani PIB-ul s-a prăbuşit cu o treime. Instituţiile statului s-au degradat. Nu contează ce votează cetăţenii, ci cum se numără voturile. Aproape fiecare instituţie a fost smulsă din rostul firesc (vedem, de pildă, lideri judeţeni de partid repezindu-se la Ierusalim să aducă lumina sfântă spre a-i manipula electoral pe nişte sărmani sau, ca o culme europeană a prostului gust, desenând pe munţi, cu trupul bietelor oi, numele conducătorului de ocazie!). Justiţia este presată la politizare, şcoala la fel, amintind de anii cei mai negri ai Europei. Emigrarea a devenit din nou orizont de viaţă. Prestigiul liderilor este cel mai jos în era postbelică. Incapacitatea acestora de a concepe şi dezbate soluţii a devenit proverbială. Ideologia aruncării vinovăţiei pe fantasme („greaua moştenire”, „criza mondială”, „discriminarea europeană”, „opoziţia de stânga” etc.) proliferează pe scară fără precedent.

Să dăm cuvântul evaluărilor făcute de la distanţă, deci obiectiv, nu de cei implicaţi în situaţie. România va suferi mai mult în criză datorită nevoii stringente de investiţii externe şi „incompetenţei decidenţilor”, scria „The Economist” (2008). Ţara este vecină „incapacităţii administrative”, spunea Comisia Europeană (2009). La Washington se vorbea de eventualitatea „falimentului” (2010). Liderii ţării sunt „şmecheri”, autori ai unor decizii „întunecate”, cu realizări „efemere”, ne informează „The Economist” (2010). Cel mai recent, reprezentanţii FMI – care au sponsorizat direcţia perceptibil greşită de combatere a crizei de către autorităţile actuale ale ţării (cum am arătat în Criza şi după criză, 2009)13 – mărturisesc decepţia că măsurile nu dau rezultate. Nu cumva aceste evaluări – la care se pot adăuga multe altele, unele chiar mai drastice – spun ceva despre „constelaţia politică” din România actuală?

Să privim mai îndeaproape această „constelaţie”. Oricât de îngăduitori vrem să fim, ca cetăţeni loiali, nu putem să nu observăm că în epoca conjugării energiilor România este „guvernată prin antagonizare”: sunt mobilizaţi întreprinzători privaţi contra bugetari, tineri contra celor mai puţin tineri, părinţi împotriva cadrelor didactice, civili contra militari. Rezultatele se văd: o descompunere a societăţii, cu efecte dramatice. În plus, România nu are astăzi putere legitimă, chiar dacă se invocă o legalitate chinuită: un guvern demis de parlament este reinstaurat, forţând regulile, după ce un partid cu puţin peste treizeci de procente, dintr-o participare la vot de patruzeci de procente, ia decizii fără dezbatere (publică şi parlamentară) şi fraudând votul, iar preşedintele pierde alegerile în ţară, dar se instalează după ce Europa este lăsată uimită de viteza de vot din ambasadele ţării. România trece la „preşedinţie africană” şi la „sistemul pretorian” – ca să mă exprim în termenii dreptului constituţional – o preşedenţie care demontează partide şi croieşte o democraţie aritmetică, pentru a se înconjura de activişti ce amintesc, prin obedienţă şi spălare a creierului, de dictonul de tristă amintire „Mussolini ha sempre ragione”. Putem continua descrierea patologiei politicii actuale a României, dar o las în seama intervenţiilor mele anterioare.

De ce se întâmplă toate acestea în România de astăzi? Ca de obicei, sunt multe ipoteze: că s-ar trăi efectele întârziate ale comunismului, că s-ar plăti costurile a douăzeci de ani de erori, că ar fi un context internaţional neprietenos etc. Nimic mai fals! Nimic mai riscant, însă, decât efortul puterii de a înlocui discuţia despre incompetenţa şi eşecul guvernării actuale cu ideea „reformei statului”. Nu insist aici asupra reluării – destul de incult, de altfel – a sentinţelor („De ce le e frică nu scăpă!”, „Vrem sânge proaspăt!” etc.) lui Hitler şi a năravurilor (legi ce constau în negaţii şi interdicţii, instrumentalizarea religiei şi a legislaţiei etc.) regimului lui Musssolini (rezultând un „Mussolini de Babadag”, desigur!). Mă limitez la a reafirma că ar trebui explorată „constelaţia politică” de astăzi cu ajutorul ipotezei lui Thomas Mann. Se ştie că celebrul romancier a avertizat – deja pe când Führer-ul avea, în sondaje, prezumabil, un procent foarte ridicat – că se pregăteşte catastrofa Germaniei. În 1945, în cronica sa de la Vocea Americii, Thomas Mann arăta că Germania a fost luată sub control, vreme de doisprezece ani, de cei mai puţin calificaţi şi mai corupţi („die Untersten” în frumoasa limbă germană!) şi a fost condusă la catastrofă14. Putem aduce argumente abundente pentru a spune că România a intrat pe acest curs, de a se lăsa condusă de către cei mai nepotriviţi, iar rezultatele sunt vizibile şi, în continuare, anticipabile.

Să privim mai îndeaproape „atmosfera intelectuală” din ţară. Nu fac caz acum de împrejurarea că la noi se dau intelectuali tot felul de neisprăviţi fără operă, pe care nimeni nu i-a solicitat, în ţară sau în afară, pentru a fi angajaţi şi care s-au căţărat pe treptele demnităţilor publice. Intelectualul la propriu are o operă reflexivă şi, în plus, cum spunea Bronislaw Gyeremek la Cluj, „se dedică celorlalţi”. Privind situaţia din România, se pune întrebarea: câţi dintre cei care ocupă funcţii în instituţii de cultură au operă şi se dedică celorlalţi? În fapt, „intelectualul oportunist şi fripturist”, lipit de puterile zilei şi stigmatizat de clasicii culturii româneşti moderne ocupă o prea mare suprafaţă.

Pe scenă i se alătură „intelectualul depăşit de proces”, care pretinde mereu proceduri, dar nu vrea să vadă realitatea socială. El se face că nu observă că şi Nicolae Ceauşescu cerea să fie dus în faţa Mării Adunări Naţionale, cu toate că răspunderea acestuia pentru situaţia dezastruoasă a ţării era incontestabilă. Apoi, pe scenă este vocal „intelectualul înşelării”, care vrea să mute discuţia de la răspunderea celor care conduc astăzi ţara, în istorie, clamând tot felul de falsuri („nu avem elite”, „suntem după douăzeci de ani de greşeli”. „am avea instabilitate politică dacă am demite administraţia actuală a ţării” etc.) sau cerând linişte şi speranţă. Vine, în sfârşit, „intelectualul tăinuit al puterii”: el aplică, precum neinspiratul Heidegger, fenomenologia pentru a ne convinge de spontaneitatea preşedintelui, umflând vizibil prea subţirelele calităţi ale persoanei.

Opinia mea este că intelectualitatea din România ar trebui să ia în seamă iarăşi şi iarăşi ceea ce Seton Watson scria în 1945: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”15 (Seton Watson, Eastern Europe between the wars,1945). În mod perceptibil, la noi, este nevoie astăzi de o „revizie culturală”, care să înceapă cu atitudinea intelectualităţii. O redau succint cu câteva sintagme. Toma d’Aquino arăta că nespunerea adevărului („prostia” în limbajul său) este „păcat”16. Recent, nu altcineva decât Angela Merkel scria: „creştinismul nu este apolitic”17, încât, prin implicaţie, concepţii cu mai puţină substanţă morală sunt şi mai puţin apolitice.

La noi, mulţi intelectuali îşi ascund oportunismul sub deviza „eu sunt apolitic”. Să o spunem direct: România este singura ţară în care apolitismul a ocupat scena după 1989, iar ţara noastă o duce, ca efect, cel mai rău dintre cele cu evoluţie istorică asemănătoare. În fapt, trebuie făcută, şi în cultura română, distincţia dintre apartidism şi apolitic: poţi să nu fii într-un partid sau altul, dar nu poţi să fi apolitic! Să o spunem şi mai direct: trăim, în definitiv, într-o Românie ce rămâne în urmă datorită „constelaţiei politice” şi „atmosferei intelectuale”. Suntem o ţară în care viaţa oamenilor trece, vrând–nevrând, prin decizii politice, ca oriunde în lumea civilizată. Nu este oare mai fără de „păcat” să luăm în seamă această situaţie şi să chestionăm politica, în loc să ne prefacem că nu avem de a face cu politica şi să acceptăm adesea în tăcere ceea ce nu este acceptabil? Cu această întrebare închid cuvântul meu, adăugând doar promisiunea, ca nou membru al comunităţii Universităţii din Suceava, de „a lua lucrurile din temei”, mereu, ca să-l citez pe Eminescu, fiul cel mai profilat de până acum al Bucovinei.

Note: