După o duzină de ani petrecuţi la catedra de română a unui liceu de provincie şi după încercări chinuite de a face faţă economiei de piaţă nou instalate după „revoluţie”, în iarna teribilă a lui 1996 am aterizat pe aeroportul internaţional Pearson, ca proaspăt emigrant, cu toate actele in regulă, gata de a începe una din cele mai comune îndeletniciri oferite de piaţa muncii canadiene intelectualului est-european, încă nedezmeticit de schimbarea de fus orar. A face cu sârg preacinstita slujba de pizza boy în zona Toronto, printre nămeţi şi zgârie-nori, e, intr-un fel, destul de interesant.
Nu mă refer la importante câştiguri materiale, care reprezintă cam un sfert din salariul mediu pe economie (plus bacşişul, care să zicem că mai reprezinta cam 0,01%). Mă refer la un anumit tip de determinare care se naşte în bucătaria pizzeriei, printre gândaci, brânza dată pe răzătoare, bucăţi de salam şi cutii de ananas conservat : determinarea de a încerca totuşi ceva mai potrivit unei ambiţii cărturăreşti. Dar ce anume? Ce şanse profesionale are în America de Nord un fost profesor de română de la un liceu din Paşcani care a cochetat un pic şi cu jurnalismul amator de după 1989, în afară de a fi pizza boy, mortuar agent de asigurări ori spălător de intestine animale la un abator din Burlington?
Ei bine, dacă în timpul anilor de studii universitare a scris o teza de licenţă despre structura imaginarului în romanele lui Henri Bosco, mai are şi o altă şansă. Într-o noapte de august înstelată, cu o lună superbă, mare, rotundă, romantică, una din acele luni cum numai cerul de august din zona Marilor Lacuri poate oferi disperatului revenit de la tura lui de „muncă la negru”, într-o astfel de noapte, am luat hotărârea să duc a doua zi o pizza „Jumbo Size” la departamentul de French Studies de la McMaster University. Şi în timp ce Helen O’Hara, secretara departamentului, cerceta cu interes mirodeniile de pe crustă, dintr-o geanta de piele veche cumpărată la un talcioc, am scos o foaie de hârtie, diploma mea din anii ’80, pe care scria frumos nota 10 şi titlul tezei de altădată.
Cred că le-a placut pizza, dar cred că le-a plăcut mai degrabă diploma, pentru că am fost acceptat la un „Master of Arts” în literatura franceză la Universitatea McMaster din Hamilton.
Opt luni mai târziu, terminam o teză despre sentimental morţii în eseurile lui Cioran şi eram invitat să continui cu un doctorat la University of British Columbia, o teză despre finitudine şi intertextualitate în literatura franceză de după al doilea război, undeva tocmai la ţărmul canadian al Pacificului, la Vancouver. Cum să spun, nu mă numaram printre cei mai tineri doctoranzi din universitatea canadiană, dar nici nu eram încă de dat la şmelţ… Astfel am schimbat bacşişul de pizza boy pe o bursă doctorală SSHRC (Social Sciences and Humanities Research Council PhD Award). Categoric, o teză de doctorat nu se scrie în 8 luni. Ca să fiu sincer, a durat aproape de cinci ori mai mult. Dar a fost interesant, iar la capătul drumului am primit dreptul de a candida pentru orice post universitar ivit ulterior în universităţile lumii ăsteia mari. Şi uite aşa, după mai multe peripeţii de căutare la care nu aş dori să mă opresc acum deoarece şi-ar găsi mai bine locul într-un alt tip de discurs, am revenit la slujba mea de altădată, aceea de „bârfitor” aparte de cărţi şi autori de limba franceză, vorbind în faţa studenţilor unei superbe universităţi de la antipozi ba de Tournier, ba de Beckett, ba de Cioran, ba de Bosco, ba de alţii ca ei… Ca să nu mai lungesc vorba, cei patru ani de licenţă şi teza susţinută la universitatea din fosta Cetate de Scaun a Moldovei cu ani în urmă au fost poate singurele chei cu care mi-am deschis uşa profesiei de azi, aceea de conferenţiar la University of Otago în Noua Zeelandă.
Georges Brassens ar fi zis că teza de la Suceava mi-a dat „un bout de pain”. O „bucată de pâine” zice şi vorba dulce românească. Şi chiar dacă o câştig şi o mănânc la mii şi mii de kilometri de Moldova, de fiecare dată când mi-e dat să revin în ţară, iau un tren spre Burdujeni, apoi un autobuz de lângă covrigăria gării şi cobor la eterna staţie de lânga vechea policlinică de pe bulevardul Ştefan cel Mare. Mirosul de gogoşi şi zahăr vanilat e acelaşi, acolo, parcă intrat în zidurile blocurilor care azi poartă nume de firme ciudate.
Traversez parcul şi undeva în suflet se zbate ecoul unei ghitare zgândărite de un tânăr în blugi „Lee” şi cămaşă în carouri, cu tenişi albi, plete ondulate şi soare pe frunte. Parcă îl văd aşezat pe o bancă lângă un vraf de cărţi multicolore. Aş vrea să-i vorbesc, mă apropii de bancă, dar şi el şi ghitara şi cărţile se fac rotocoale de fum de ţigară, fantome care lunecă pe lângă fântâna arteziană fără apă şi dispar în ramurile unui copac batrân şi umbros… Ies de sub copac, mă apropii de treptele intrării unde un grup de tineri plini de speranţe se pozează de zor. Intru în holul clădirii luminoase, proiectată de un arhitect deştept în stilul lui Frank Lloyd Wright. E un loc frumos şi magic, unde îmi place să mă opresc. E locul unde în tinereţe am fost student la Litere.
Constantin Grigorut, Dunedin, Noua Zeelanda, 2009