Liviu Clement

Acum, când scriu aceste rânduri, n-a trecut mult de la încheierea unei prime experienţe în calitate de membru în juriul Concursului de critică literară „Mihail Iordache” organizat de Colegil Naţional „Petru Rareş” (căruia odinioară i-am absolvit cursurile), cu sprijin oferit (printre alţii) şi de Universitatea „Ştefan cel Mare”. Aşadar, iată, un prilej suplimentar de a suprapune ziua de azi cu cele ale studenţiei mele la Facultatea de Litere şi Ştiinţe (aşa se numea atunci), care îl avea decan pe profesorul Mihail Iordache. Şi caut să comprim acei 5 ani de studenţie (dar şi următorii) în câteva secvenţe suficient de condensate şi, sper, grăitoare. Deveneam student la 4 ani (sinuoşi) de la încheierea liceului (ca şi un alt coleg de atunci, azi doctor în teatrologie, Liviu Dospinescu din Montréal, dacă nu mă înşel, cel care, pentru câţiva ani, înainte de a părăsi ţara, aducea festivalul studenţesc de teatru francofon la Suceava), intrând în cea de-a doua promoţie de la reînfiinţarea Literelor sucevene. Cumva derutat, cumva grăbit. Într-o zi, prin anul I, cutezam să intru în biroul decanului (şi în numele câtorva colegi) întrebând dacă ne-ar sprijini (nu prea ştiam în ce chip) să realizăm o revistă studenţească de literatură (neştiindu-l încă bine, îmi închipuiam că va fi dificil să-i smulg un răspuns afirmativ). „Aşadar, o vreţi?”, întrebă domnul profesor Iordache. „Dacă o vreţi (adică dacă aveţi nevoie de ea, am înţeles eu), o aveţi!”, a fost răspunsul său, care deja obliga. Aşa au apărut efemerul „Reper L”, iar apoi vremelnicul „Archaeus” (despre care poate mărturisi, poate mai bine, conferenţiar univ. dr. Ovidiu Morar, atunci, la rându-i student). Dacă au dispărut, poate că de vină a fost doar nestatornicia noastră. Cursurile profesorului Iordache? Cel mai adesea, adevărate spectacole, în timpul cărora privindu-le/ ascultându-le abia dacă îţi aminteai să aşterni un cuvânt pe hârtie. Nicidecum nu aşteptai pauza ci, eventual, momentul când vei fi putut alerga la bibliotecă pentru ca, apoi, să încerci a retrăi spectacolul acela doar alături de cărţi. Îi simţeam şi pe profesorii mai tineri (mai tineri decât sunt eu acum…) aflându-se în vraja lui. Poate că vrăjiţi sunt şi astăzi… Pe atunci, fără s-o ştie, profesorii Iordache, Diaconu şi Buzincu, pe rând şi împreună, mi-au scos poezia din cap! Am încetat la un moment dat a mai scrie versuri şi, mai ales, a participa la concursurile de poezie (de la care mă întorceam, aproape de fiecare dată, cu premii) sesizând cât de puţin le stăpânesc şi mă stăpânesc. Şi-am început să învăţ poezia, pentru a o putea scrie din nou. Poate părea curios, dar proza am început a o deprinde ca pe o incantaţie. Fiindcă o ascultam, în fragmente minunate, de la profesorii mei Florian Bratu şi Vasile Dospinescu (cu care făceam gramatica, mai ales, dar de la care am înţeles şi muzica textului bine alcătuit). Îmi cer şi acum iertare profesoarelor de franceză (cu ruşine adaug că am optat pentru română-franceză fiindcă fuseseră 13 locuri, faţă de 12 la engleză), pentru că n-am ajuns niciodată un bun vorbitor de franceză! Aproape-aproape bun vorbitor am fost doar vreo lună, la sfârşitul anului al III-lea, în campusul studenţesc de cercetare de la Solca (unde eram „folclorist”, iar, ca autohton, şeful unei echipe studenţeşti din care mai făceau parte trei franţuzoaice şi un turc). Acolo, Arianne din Strasbourg m-a învăţat că pot vorbi (cu ea, cel puţin) bine franceza dacă beau o bere şi, astfel, uit de tracul că aş putea greşi, uit să mă controlez mereu pentru a mă exprima corect. Dar Arianne a plecat acasă (făcea sociologia, însă avea să preia afacerea familiei: un bazin de înot!) şi am rămas să vorbesc, de nevoie, o franceză crispată. Însă cu mine însumi, în gând, o şoptesc mult mai bine şi mărturisesc că, şi acum, din când în când, îmi fac bucuria de a trece din franceză în română câteva poezii ori două-trei pagini de proză (uneori, pe furiş, chiar când sunt la serviciu!). Să vă mai spun ceva. Trei ani la rând, coordonat de Dorel Fînaru şi apoi de Mircea A. Diaconu, am participat la Colocviul „Mihai Eminescu” de la Iaşi. Cum procedau profesorii mei (şi cu ceilalţi colegi din „lotul” Sucevei, fireşte)? Ne ajutau să ne orientăm asupra temei şi asupra eventualei biografii, iar când lucrarea era gata, o evaluam împreună, ei intervenind, eventual, pentru oarece acorduri de fineţe. Iar la Iaşi eram, cu adevărat, pe picioarele noastre. Spun asta fiindcă, iniţial, am ajuns acolo cu reţinerea că sunt doar un student de Suceava care se va confrunta cu studenţi de Iaşi, Bucureşti, Cluj etc. Reţinerea avea să mă părăsească repede, sesizând că nu tocmai rar se întâmpla ca studenţi din vechi centre universitare să-şi citească lucrările, iar apoi, când comisia le punea întrebări, să amuţească. Sau să fie ajutaţi de profesorii lor, cam aşa: „Studentul nostru a vrut să spună că…”. În acele momente, stima mea de sine, ca student de Suceava, era la cele mai înalte cote. Sucevenilor nu li se întâmpla aşa ceva! N-aş uita să spun că, în acei ani, ca student, am ajuns (mai întâi, în calitate de realizator al unei emisiuni de cultură) la microfonul primului post de radio din Suceava (care, de altfel, iniţial se conturase chiar în Universitate!), iar dacă această experienţă a fost de relativ scurtă durată, una ceva mai lungă, de trei ani, a fost de profesor suplinitor. Plecam din faţa catedrei şi ajungeam în faţa catedrei şi, dincolo de responsabilitatea firească pe care o resimţeam, mărturisesc că mă simţeam pregătit să fac (şi) această meserie. Pe care însă n-am mai făcut-o; mi-am mai amintit de ea doar uneori, fiind invitat să le vorbesc unor elevi de liceu ba despre poezie, ba despre jurnalism… Fiindcă imediat după terminarea facultăţii (după ce îmi începusem stagiul de pregătire încă de student) am intrat în presa scrisă. Nu ascund că şi pentru că eram mai bine plătit decât la catedră (situaţie care, acum, nu mai este aceeaşi!). Iar câţiva ani la rând am fost bucuros să mă ocup de subiectele pe care le furniza chiar Universitatea, oamenii săi, fie cadre didactice (adesea, chiar profesorii mei!), fie studenţi (care astăzi nu mai sunt studenţi). Acum sunt redactor-şef al cotidianului Crai nou (după ce am fost redactor, redactor principal, publicist comentator, redactor-şef adjunct, alături de domnul Ion Nedelea, cândva el însuşi cadru universitar la Suceava) şi, după o întrerupere de aproximativ 8 ani, din nou redactor al revistei Bucovina literară (din a cărei istorie vie face parte criticul literar Mihail Iordache, revistă ce are drept coeditor Societatea Scriitorilor Bucovineni, asociaţie literară din care fac parte şi care îi are la vârf, ca vicepreşedinţi, pe universitarii Elena-Brânduşa Steiciuc şi Mircea A. Diaconu). În calitatea aceasta, chiar astăzi am dialogat cu tânăra universitară Ioana Rostoş despre publicarea, în numărul revistei care intră în pregătire, a unei recenzii la primul său roman; „în schimb”, ea mi-a sugerat şi alte subiecte. Aş adăuga că, în 2002, am iniţiat şi de atunci coordonez portalul cultural NordLitera (la început era unicul de acest fel din Moldova) în care au publicat şi publică numeroşi universitari şi studenţi suceveni de la Litere, Istorie, Filosofie. Mă bucură şi mă stimulează faptul că, de la o vreme, începe a fi concurat de proiecte similare (unul dintre ele este coordonat de Bogdan Popescu, absolvent în acest an al Literelor sucevene). Dând iar timpul înapoi, mărturisesc că, imediat după terminarea facultăţii, am urmat, doar vreme de un an (apoi, am considerat că nu mai este cazul…), cursurile de „World Semiotics” ale unei structuri academice private din Bucureşti, ce se numea „American University by Mail” şi care făcea extrem de frumoase (pentru vremea aceea) promisiuni. În ce mă priveşte, am constatat că nivelul (scumpelor) cursuri era cu mult, mult sub ceea ce deja învăţasem la Literele de la Suceava la lingvistică, semiotică (sunt mândru că pot spune că, student fiind, la Suceava, l-am audiat chiar pe magistrul Eugen Coşeriu), literatură universală şi comparată, folclor. Dar, mai târziu, cu adevărată bucurie m-am reîntors la Literele sucevene, alături de unii dintre profesorii mei de odinioară, ca student al masteratului „Semiotica limbajului în mass-media şi publicitate”. Nu greşesc dacă spun că, în urma acestui masterat, mi-am schimbat mult optica faţă de presă şi faţă de modalităţile de a (se) face presă, printre altele învăţându-mă pe mine însumi să studiez cu mai mare atenţie cum se poate percepe un anume produs mediatic dinspre un (anume) receptor sau dinspre un public mai larg. M-a determinat chiar să devin un idealist: adică să sper că voi prinde o vreme când presa va fi realizată numai de persoane cu studii temeinice, stăpâne pe mijloacele lor de expresie etc. etc. Şi n-aş vrea să uit să mai spun aici că am publicat primul volum de versuri (Texte inter-zise) la sugestia şi cu sprijinul criticului literar Mircea A. Diaconu, nimeni altul decât îndrumătorul lucrării mele de licenţă. Sau că am ajuns pe coperta altuia (Iconotextul mediatic şi publicitar. Analize semio-retorice) datorită unui drag profesor de la masterat, I.C. Corjan (creatorul volumului respectiv, de altfel). Spuneţi şi dumneavoastră, aş fi putut trece sub tăcere toate acestea? Cum cred că nu greşesc (iar dacă da, fie-mi iertată cutezanţa!) că mă simt şi acum (iar în viitor nu va putea fi altfel) în şi din familia Literelor sucevene. Poate şi pentru că, deşi ne vedem/ vorbim foarte rar, am rămas apropiat multora dintre colegii de facultate; că mi-am făcut prieteni printre studenţii de după aceea (şi printre cei care au devenit ulterior cadre didactice), ba chiar şi printre cei de acum (deşi, uneori, ne despart aproape 20 de ani); că – deşi poate n-am curajul de a le-o mărturisi direct – mă simt foarte apropiat (şi cred/ sper că aşa îşi spun şi ei) de toţi profesorii pe care i-am avut. I-am avut? Îi am!

Liviu D. Clement

Notă: Celor care citesc acest text şi încă nu sunt studenţi la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării de la Suceava, le dezvălui că este vorba despre un (un fel de) testimonial. Fără a intra în detalii şi istorii pe care le veţi putea afla de la cursuri, vă spun doar că testimonialul are rolul de a-l cuceri pe receptor, de a-i da încredere şi de a-l provoca să acţioneze. Eu v-am povestit, aşadar, despre Literele de la Suceava (n-am reuşit să fiu concis, dar vă rog să mă credeţi că am fost cinstit!). Cei care veţi acţiona veţi fi dumneavoastră, viitorii mei prieteni.

25 mai 2009